joi, 22 septembrie 2011

Chimia iubirii

Îți simt pulsul, bătăile inimii, iar fiecare respirație sacadată a ta o taie pe a mea. Te simt. Dezvolți în mie o mixtură de sentimente incontrolabile, neegalate.. e clar.. e chimie. Chimia iubirii. Zeci de ani cu tine mi s-ar părea o clipă, iar aceea clipă va cădea pradă amintirii, singurul zid ce nu poate fi dărâmat. Amintiriile sunt cele care ne țin în viață, cele care mai aprind o ultimă speranță în razboiul crud și nemilos al sentimentelor adânc pătrunzătoare. Cu fiecare secundă ce trece sunt mai departe de tine și mai aproape de moarte, dar nici ea nu-mi poate descompune sentimentele...poate doar corpul, dar amintirea va rămâne. Îmi place că înca pot să-mi aduc aminte ochii, buzele, nasul tău, dar mi-ar fi mult mai bine dacă le-aș avea aproape, atât de aproape încat să nu mai fie nevoie să-mi aduc aminte...atât de apropape încât să-ți simt respirația pe buzele mele. E chimie.

marți, 20 septembrie 2011

Iubesc celule.

Ești făcut din celule. Acele microscopice chestii alcătuiesc o persoană, pe tine. Fiecare centimetru al pielii tale fine este alcătuit din celule, iar fiecare centimetru din tine îmi aparține. Ești al meu. Cu totul: suflet și celule. Da! Iubesc celule.

miercuri, 14 septembrie 2011

Lună de vară.

Frumusețea lunii mi-a șters toate metaforele cu care puteam să redau splendoarea ei. Fiecare crater are povestea lui, fiecare pată are semnificația ei, iar fiecare privire spre lună este altfel. Ea ne aduce mai aproape. Lumina emanată de ea într-o noapte senina de vară nu se compară cu nimic, de fapt nici nu aș dori sa compar acel sentiment, deoarece este unic. O poți privii în fiecare seară, dar niciodată nu va fi la fel.
Dar oare ea ne priveșre?

joi, 8 septembrie 2011

Cer prea mult?

Am vrut și eu o rază de soare în decembrie, în cel mai aspru frig al anului. Am vrut și eu o zi perfectă, cu bucurii, nu doar cu lacrimi. Am vrut o scurtă-mbrățișare, și cu mireasma ta să mă-nvălui. Am vrut să fie realitate, nu un șirag de amintiri.
Cer prea mult?

marți, 6 septembrie 2011

De ce?

De ce există posibilitatea de a putea simții o durere mai mare decât toate momentele fericite adunate vreodată în suflet? De ce trebuie să suferim, să vărsăm lacrimi și să avem vaga impresie că totul s-a terminat? Deja știu care este răspunsul tău, veșnic un „așa-i viața”, dar de data asta nu o să mai fiu de acord cu el. Vreau ceva mult mai relevant și mai dătător de răspuns. Nu tot timpul, când suferim sau pierdem ceva trebuie să fie vina vieții. Te-ai gândit vreodată că poate e vina ta sau a acțiunilor tale infantile? Așa că în loc să aruncați vina din stânga în dreapta mai bine gândiți-vă dinainte să faceți ceva, gândiți-vă la consecințe și posibilitățiile pe care le aveți, și cel mai important gândiți-vă cum vă afectează pe voi acele decizii, dar și persoanele la care se presupune că ați ține.

Nehotarât.

Când ești întrebat o chestie aproximativ vitală(mă rog, nu chiar, poate doar puțin romantică și setimentală), spunând „Nu știu” crezi că salvezi mai puțin sau mai mult din perioada de suferință a acelei persoane? Ei bine, te anunț că aceea perioadă se lungește cu cât mai mult tu eviți un răspuns direct, sincer și poate cu o anumintă părere de rău. Chiar dacă aceea persoană îți este un neprețuit prieten, nu-l mai fă să se simtă doar atât, ci spunei-o verde-n față „Nu” sau „Da”.
                                                                                     P.S. Nu lăsa nehotărârea să-ți conducă ideile.

Singurul adevăr.

De ce minciuna trebuie să fie ceva esențial în existența noastră? Chiar nu putem trăii într-un pur adevăr care ne-ar putea face viața mai bună? Da, știu „Everybody lies”, dar de ce acel „everybody” este în stare să acopere gândirea și acțiunia tuturor persoarelor și cel mai imporant, de ce este atât de adevărat?
P.S. Acum mi-am dat seama. Acesta este singurul adevăr „Everybody lies”.:)

joi, 1 septembrie 2011

I'm tired.

Credeți că aveți putere de a decide ce să facem cu viețiile noastre doar pentru că voi ne-ați făcut, poate din dorință, poate din greșală. În momentul de față nu tind să cred că a fost dorință. Mă simt ca o sclavă în lumea voastră perfectă de adulți în care creeți că aveți putere absolută. Vă aduc aminte ceva: când au fost creați oamnii, Dumnezeu i-a înzestrat cu o calitate importantă, pe lângă puterea de a iubi și a ierta, au fost înzestrați cu liber arbitru, libertatea de a alege ce este bine și ce este rău. De ce îmi luați acest privilegiu? Nu știu, știu doar un singur lucru: când am dreptate și nu mai aveți nici o replică ”inteligentă” să-mi dați, vă folosiți de următoarea: ”Ești pedepsită!”. Asta e tot ce puteți face? Se pare că da. Vă mulțumesc din suflet că mă faceți să mă simt ca o mizerie.

Acel el din trecut...


”Ți-am văzut ochii de-o mie de ori..
Dar, încă mă mai pierd în albastrul lor..” („N-ajunge”-Volaj)


Ochii tăi sunt aeropotul orașului din tine. De pe el pleacă și vin zâmbete, lacrimi, iubiri și despărțiri.
De câte ori îți văd ochii parcă sunt într-un ocean sau plutesc pe un nor în splendoarea cerului.
Zâmbetul tău îți face fața mai luminoasă, emani fericire.
Părul tău blond este într-o continuă concurență cu razele soarelui la strălucrire, finețe și gingășie..dar tu ești învingătorul.
Ești singura persoană pe care am iubit-o cu toată forța sufletului meu...dar dacă stau mai bune să mă gândesc nu te-am iubit îndeajuns încât să nu te rănesc.
Te-am rănit în cel mai josnic mod posibil, ți-am păcălit și înșelat sentimentele sincere, dar fapta e de mult consumată și nu mai am ce să fac. Regret nespus.
Chiar dacă nu vei citi aceste rânduri, cred în telepatie și sper să simți regretele mele...și totuși dacă telepatia nu există sper ca într-o zi sa am curajul să-ți spun aceste lucruri în față.

Cu toată dragostea din univers, pentru M.

R.

Fotografia mea
Medias, Romania
”EU” -pronume personal, formă accentuată (accentuată de mine, mă accentuez -formă neaccentuată. Prin simpla matematică cele două forme se reduc, deci sunt 0...nimic) - în autoritatea lui ”El” ; în momentul de față se lasă controlată de ochii tăi, cu bună știință.