,,Cu paşi nesiguri călcau dintr-o renaştere în alta.’’ Valeriu Butulescu
Italia. Cizma din Marea Mediterană. Inspir şi expir aerul italian, aerul care conţine cultură, artă, literatură şi pictură. E ca un val de apă, nici prea rece, nici prea cald, care mă loveşte cu o durere blândă, care îmi face bine. Îmi pătrunde în pori, trece de epidermă şi îmi ajunge la organe, la organele vitale. În ficat, rinichi, pancreas, inimă şi...creier. Din lobul frontal, până în lobul occipital şi cerebel. Îmi împăienjeneşte toţi neuronii şi toate sinapsele. Mă face să simt Italia, să-mi doresc să fiu Italia, să-mi doresc să fiu Renaşterea în sine.
Păşesc pe drumurile din piatră. Nimic nu îmi este cunoscut, dar ajung undeva. Într-un atelier. Intru cu puţină reţinere, dar intru. Văd un om. Un bărbat. Pictează un tablou care ilustrează nişte oameni..cinând. Cine s-ar fi gândit cât de celebru va ajunge? El pictează din simplă dorinţă şi plăcere. ,,Cina cea de taină’’. O frescă faimoasă, dar nu atunci. Nu îi spun nimic. Îl las să-şi continue capodopera. Înainte să ies, cineva îl strigă pe nume: Leonardo. Merg mai departe, în călătoria mea de cunoaştere şi ajung în alt atelier. Cineva, tot un bărbat, sculptează ceva în marmură. O statuie. Un aşa numit ,,David”. Să fie oare Michellangelo? Da. El el. Nu trebuie să mă uit la el pentru a ştii. Doar la lucrare. Las şi acest atelier în urma mea şi îmi continui călătoria. Ajung într-o încăpere unde un anumit Dante îmbrobodit de foi şi notiţe scrie, face artă dint-o simplă alunecare a condeiului. Cât de uşor poate să pară un act divin! ,,Divina comedie”.
Cu Divina comedie sub braţ, mă aşez pe o bordură din piatră şi încep să-mi activez neuronii şi să pun totul cap la cap. Impulsuri pline de emoţii îmi stimulează inima, făcând-o să bată din ce în ce mai tare. Pulsul îmi este mărit şi întreaga fiinţă freamătă sunt influenţa noilor impulsuri. Aici se naşte ceva sau..... renaşte?
